Am dat de internet, mai jos retrospectiva ultimelor doua zile:
La revedere, Iran!
Și, pe buna dreptate, imi va fi dor de aceasta minunata tara cu a ei capitala.
Dupa o noapte dormita la Sabzevar, plecam cu bateriile incarcate și, bineînțeles, in intarziere
, spre Bajgiran. Cumparam apa, umplem canistrele de rezerva cu benzina, ne inarmam cu rabdare si ne infiintam cu zambetul pe buze in vama Irano-Turkmena. Povestile spun ca ne vom petrece multe ore pe aici, asa ca pranzul e gandit sa il luam pe capota masinii. Însă, socoteala din targ nu se potriveste cu cea de acasa si terminam in ambele vami cam intr-o ora si un pic. Suntem minus o palarie de paie si sătui după multa plimbatura intre birouri, dar reusim sa intram in Turkmenistan fara controlul de bagaje (sincer, nici eu nu gasesc nimic in masina aia, e mai bine asa).
Utimul lucru pe care ni-l spune un soldat Turkmen “35km, no stop, no photo”. Pe buna dreptate! Cei 35 de km de drum sinuos prin munti si vai sunt de o frumusete rapitoare, insa este zona militarizata, plina de camere video și cu un sistem radar mic si invechit.
Din cate stiu eu, Turkmenistanul nu are dusmani declarati, insa toti functionarii, sistemul si regulile urmate, ne dau impresia ca Turkemnistanul are ca dusman declarat tot globul, sunt de-a dreptul panicati si vor sa stie TOT, la intrare ne-au luat amprentele la ambele maini, au strambat din nas cand le-am zis ca nu dormim la hotel in Asgabat (stim ca sunt urmarite), iar la iesire ne-au luat din nou amprentele, inclusiv ne-au făcut câte doua poze cu o tehnica foarte moderna si temperatura corporala
, dupa ce ne-au scris cu pixul in minim 6 registre, in 6 birouricu 6 functionari nevorbitori de engleza.
Insa cel mai ciudat moment a fost cand am vrut sa scriu un SMS, iar cuvintele “ok, nu, Turkmenistan” au inceput sa devina portocalii inainte sa trimit mesajul…brrr.
Intram in Turmkmenistan, prima localitate, Asgabat, capitala, si singurul oras al Turkmenistanului, dar asta e alta poveste.
Alb, scump, curat, pretios, gol si iarasi curat, totul e construit din marmura alba, au marmura peste tot, masinile sunt albe sau gri deschis, strazile sunt pustii, iar ei spala incontinuu strazile si podurile. Au un mall foarte luxos, unde nu te poti apropia de preturi, nici noi nici turkmenii. Nu exista gropi in asfalt sau mizerie pe trotuar, totul este de un lux orbitor. Ce m-a socat cel mai tare in Asgabat a fost buletinul de stiri in engleza de la singurul post de radio, o integistrare fara nici o inflexiune, o voce de femeie ca un robot, ridicandu-l in slavi pe conducatorul statului și laudandu-i calitățile, personale si profesionale, înregistrare care apoi s-a repetat si in rusa timp de vreo 20 de minute. Nu mi-a venit sa cred. Pana la urma, vorba lui Leonard, daca ai putere destulă, poti impune realitatea unui popor intreg. Am plecat din Asgabat (orasul fantoma) uimiti si cu un gust amar, pe niste sosele impecabile, care dupa 20 de km au inceput sa se transforma intr-un cosmar, cu gandul clar de a ajunge la Darvaza si sa vedem “Gates to Hell”, groapa care arde de vreo 50 de ani. Cum am trecut de capitala, am inceput sa vedem adevaratul Turkmenistan, cufundat in saracie si mizerie. La Darvaza nu ne-am simtit deloc in siguranță, fiind inconjurati si asaltati de tot felul de motociclisti si omeni dubiosi care vroiau tot timpul ceva de la noi, noaptea, in mijlocul desertului, langa o groapa imensa care arde incontinuu…ups, unde mai pui și paianjeni si insecte imense. Am facut cateva poze si am decis sa plecam in graba spre granita cu Uzbekistan sau macar sa mai scurtam distanta. Nu am reusit insa, de aceea am dormit in masini pe marginea drumului. Peste noapte un turkmen, mare fan Dacia, mi-a smuls emblema (sa o stapanesti sănătos! ). Ne-a luat 7 ore sa parcurgem distanta de 260 km dintre Darvaza și Uzbekistan, timp in care am incercat sa oprim cat mai putin, am vazut inclusiv un camion care transporta in bena vreo 20 de copii, care probabil mergeau la scoala. Am facut si offroad si rallyraid. Masina rezista, chiar si dupa un salt in care efectiv s-a desprins de la sol…multumesc ArtGaraj!! .
Am ajuns in Nukus, Uzbekistan, pe o temperatura de 47 de grade, un oras extraordinar, civilizat, curat, modern, cu strazi late, un soc pentru noi, dupa toata nebunia din Turkmenistan.
Acum plecam spre Samarkan (Samarkand), e un drum de aproximativ 750 km din care 400 prin desert, la vreo 45-50 grade celsius.
Va urma…
P.S. Ne-am reunit cu Pete si cu Eugene…acum totul e mai hazliu.
Video-ul mai tarziu
